Sati

La finalul anului trecut, după luni în care am funcționat pe pilot automat între îngrijire și muncă, am scris această poezie.

Dacă în textul anterior am vorbit despre prețul rezilienței, aici îi dau un chip. Îi dau o voce. Uneori sacră, alteori cinică.

„Sati” nu este doar despre supraviețuire. Este despre femeia care continuă să țină lumea întreagă în picioare, chiar și atunci când nu mai vede nimic dincolo de propria sfâșiere.

Sati (Femeia sfâșiată nu vede mai departe de sine)

bună! numele meu e reziliență. am respectat toate poruncile & m-am rugat la viziuni în flăcări. sunt sfânta Hildegard care muncește & cinstește - o bucată de inimă într-un salon aseptic. (aici nu avem timp să simțim. aici doar supraviețuim. animale hiperadaptabile în jungla fără de zei.) sunt șmecheră & cinică- dinamită pe jumătate explodată, exploatată până la cea mai dulce toropeală. pot fi furioasă & necruțătoare, tandră ori prea sensibilă ca o femelă păianjen țesând constant firele ce îi țin pe ceilalți întregi. în această încăpere nu ai voie să îți mărturisești povara. asta ar fi o eroare de traiectorie, o transgresiune lipsită de transcendență. pragmatismul a luat locul intervenției divine. ziua de după moarte va fi mereu cea mai glorioasă așa că ridică-te și umblă.